Bogdan

Înainte de anul 1342, Bogdan, voievodul Maramureșului, a primit în stăpânire de la regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, un cnezat de vreo 17-18 sate stăpânite cu diplomă de întărire, cu reședința la Cuhea, și pentru sprijinul oferit regelui în campaniile sale militare acesta îi concedase stema sa de familie (crini de aur în câmp albastru). În cazul stemei lui Bogdan I, alt autor consideră că acesta avea pe stemă doar floarea heraldică cu cinci petale.
După moartea lui Carol Robert de Anjou, Bogdan I cade în dizgrația succesorului acestuia, Ludovic I de Anjou, din cauza conflictului din iarna anului 1343 în care se afla aliat cu voievodul de Bereg, Crăciun din Bilca, împotriva lui Ioan, fiul lui Dionisie din Kölcse, susținător al noului rege, iar pentru următorii 17 ani Bogdan este declarat de către coroana maghiară: Bogdan, fost voievod al Maramureșului, infidelul nostru..
Împreună cu fiii săi și cu o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmașilor lui Sas și l-a alungat pe fiul acestuia, Balc, în Maramureș. Bătălia dintre Bogdan I și Balc și ceilalți fii ai lui Sas sunt confirmate în diploma regală acordată lui Balc de Ludovic I de Anjou la 2 februarie 1365. În aceasta se consemnează rănile cumplite suferite de Balc și moartea crudă a unor frați, rude și slujitori ai acestuia.
De asemenea, s-a consemnat că Bogdan I și fiii acestuia nu se aflau la primul act de răzvrătire împotriva regelui la care diavolul i-a îndemnat de mai multe ori. Astfel, cnezatul lui Bogdan I și titlul de voievod de Maramureș, deținut la acea vreme de nepotul Ștefan, îi sunt cedate lui Balc, cu toate că nepoții săi, Ștefan și Ioan, nu-l însoțiseră în Moldova.

Roman I.

Ca domn, Roman I a recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei, precum a recunoscut-o mai întâi fratele său Petru al II-lea (1387). În 1393, îl ajută pe cneazul Podoliei Teodor Koriatovici împotriva ducelui Witold al Lituaniei, în lupta lor pentru cetatea Camenița și teritoriul înconjurător. Fiind învinși (la Bratzlaw) Teodor Koriatovici se refugiază în Ungaria, iar Roman I pierde curând domnia și este inlocuit de fiul său Ștefan I. Unii cercetători afirmă că lui Roman I i se datorează începuturile orașului din Moldova ce îi poartă numele. Este îngropat în Mănăstirea Bogdana din Rădăuți.
În documentele rămase de la Roman I se remarcă titulatura pe care acesta o folosea, și care nu fusese folosită de nici unul dintre predecesorii săi: "Marele și singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Țara Moldovei de la munte, până la mare". Folosirea acestei titulaturi ne arată că procesul de unificare al cnezatelor de pe teritoriul Moldovei era încheiat. Mai mult, insistența utilizarii ei în acte, îndreptățește părerea că cel care a realizat această unire, este chiar Roman I.

Stefan Cel Mare

Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – nu exită român care să nu fi auzit de acest nume și care să nu știe măcar un lucru despre domnitorul Moldovei. Acesta a domnit vreme de 47 de ani, răstimp în care a purtat numeroase bătălii cu Regatul Poloniei, Regatul Ungariei, Imperiul Otoman și cu huni și tătari, acesta învingând de cele mai multe ori. Fiul lui Bogdan al II-lea a purtat bătălii celebre la Podul Înalt, Valea Albă și Codrii Cosminului. Se spune că după fiecare bătălie domnitorul Moldovei construia o biserică sau recodiționa altele printre acestea numărându-se Mănăstirile Putna și Voroneț.
Grigore Ureche l-a caracterizat în Letopisețul Țării Moldovei astfel: “Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omoria fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gândiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se viriea, ca văzându-l al săi, să nu să îndărăptieze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, ca știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.”

Politica

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.
În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o preocupare constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii libere. Marea proprietate, acordată boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de obligația titularului de a efectua serviciul militar cu oamenii săii în schimbul garantării de către domn a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una de tip alodial.
Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul realțiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului. Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură importantă la situația privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul în care Ștefan a implicat în chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care executau serviciul militar fără a primi în schimb imunități și privilegii, ponderea marii boierimi mari ca bază socială a țării, s-a diminuat în in mod esențial.

Mircea Cel Batran

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

L