ALEXANDRU CEL BUN
Alexandru cel Bun a fost fiul lui Roman I Mușat, domn al Moldovei între anii 1400 - 1432, și al Anastasiei Mușat. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. 
A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol. În 1402 (după alți istorici în 1415) a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. 
Inițial, moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, are o însemnătate deosebită în conștiința publică a poporului moldovean, fiind zugrăvit în multe din frescele bisericilor și mănăstirilor din Moldova. 
Una din ele, cea de la mănăstirea "Sfântul Ioan cel Nou" de la Suceava, înfățișând alaiul domnesc în ultima frescă din suita de patru ce reprezintă martiriul Sfântului, frescele fiind amplasate pe peretele vestic al clisiarniței din incinta mănăstirii.
BOGDAN
Înainte de anul 1342, Bogdan, voievodul Maramureșului, a primit în stăpânire de la regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, un cnezat de vreo 17-18 sate stăpânite cu diplomă de întărire, cu reședința la Cuhea, și pentru sprijinul oferit regelui în campaniile sale militare acesta îi concedase stema sa de familie (crini de aur în câmp albastru). 
În cazul stemei lui Bogdan I, alt autor consideră că acesta avea pe stemă doar floarea heraldică cu cinci petale. După moartea lui Carol Robert de Anjou, Bogdan I cade în dizgrația succesorului acestuia, Ludovic I de Anjou, din cauza conflictului din iarna anului 1343 în care se afla aliat cu voievodul de Bereg, Crăciun din Bilca, împotriva lui Ioan, fiul lui Dionisie din Kölcse.
Susținător al noului rege, iar pentru următorii 17 ani Bogdan este declarat de către coroana maghiară: Bogdan, fost voievod al Maramureșului, infidelul nostru. Înainte de 15 septembrie 1349 are loc un alt moment de adversitate împotriva partizanilor regelui când Ștefan, nepotul de frate al lui Bogdan I, năvălește în cnezatul Marei, de la nord-vest de Cuhea, alungând din Giulești pe cneazul Gyula cu cei șase fii ai săi fideli lui Ludovic I, în încercarea de a-i aduce de partea lui Bogdan I împotriva regelui.
DRAGOS
Dragoș este cunoscut din cronicile moldovenești ca descălecător în Moldova și primul ei voievod. Cronicile spun că voievodul român Dragoș, fiind la vânătoare și urmărind un zimbru, a trecut din Maramureș la apa Moldovei, și plăcându-i locul, s-a așezat acolo și a populat țara cu români din Maramureș.
În unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche cu părți interpolate, precum și la Miron Costin, se spune că Dragoș a ieșit cu oamenii săi din Maramureș și a descălecat în Moldova „în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari din Moldova, gonindu-i peste Nistru”. 
Tătarii, care erau așezați din 1241 în Moldova, de unde obișnuiau să facă incursiuni peste Carpați, au fost înfrânți în Moldova de oștile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 - 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului
IOAN CUZA
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini. Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. 
În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. 
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.
LAPUSNEANU
Lăpușneanu l-a ajutat pe Mircea Ciobanul să revină la domnie în Țara Românească, în anul 1553, de unde fusese alungat de pretendentul Radu Ilie. Cu oastea comandată de marele vornic Nădăbaico, a contribuit la înlocuirea aceluiași Mircea Ciobanul, acum intrat în dizgrație, cu Pătrașcu cel Bun.
Alexandru Lăpușneanu participă la campania pentru instalarea lui Ioan-Sigismund Zápolya (și a mamei sale Isabella) în Transilvania, trecând peste munți cu două armate în 1556. Lăpușneanu urmărea să redobândească Ciceiul și Cetatea de Baltă; dar cu tot ajutorul important primit, Isabella și fiul ei nu s-au grăbit să restituie cele două posesiuni.
A fost nevoie de o incursiune a lui Lăpușneanu în mai 1558, în care Țara Bârsei are serios de suferit, pentru ca dieta din Alba Iulia să hotărască restituirea Ciceiului și Cetății de Baltă. Și turcilor le devine suspectă domnia lui Lăpușneanul, aflat sub protecția Poloniei, și în 1555 îl cheamă la Constantinopol.
MIHAI VITEAZUL
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cronica lui Radu Popescu menționează că "Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă.
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595. 
Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory.
PETRU MUSAT
Petru al II-lea l-a îndemnat și pe Mircea cel Bătrân să încheie o alianță cu Vladislav Iagello, care s-a și încheiat, după negocieri desfășurate între decembrie 1389 și martie 1390 la Radom, Lublin și Suceava, la nivel de egalitate, printr-o alianță militară îndreptată împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Statuia lui Petru al II-lea, amplasată în Piața 22 Decembrie din Suceava. Inscripția monumentului specifică Petru I Mușat, cum a fost cunoscut de istoriografie până nu demult. Petru a bătut primele monede moldovenești, groși și jumătăți de groși de argint, care pe o parte aveau un scut cu flori de crin și bare transversale.
În februarie 1388 îl împrumută pe regele polonez cu 3.000 ruble de argint (1388), pentru care i s-a amanetat orașul Halici și Pocuția, o provincie de 8.000 de km pătrați, împrumut ce nu a fost returnat niciodată în întregime.
RARES
Petru Rareș a ajuns pe tronul Moldovei cu ajutorul micii boierimi, al târgoveților și al răzeșilor (țăranii liberi), dar și prin voința predecesorului său Ștefăniță Vodă, care, așa cum scria cronicarul Grigore Ureche: „aflându-se bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș”.
Fapt este că în ianuarie 1527, „boierii și țara”, după detalierea lui Grigore Ureche, în care rolul eligibil efectiv îl aveau dregătorii din sfatul domnesc, ținând seama de dorința domnului defunct și luând în considerare dovezile care arătau că „ieste de osul lui Ștefan vodă”, l-au ales domn al Moldovei pe Petru Rareș. 
A urmat „ridicarea” sa ca domn, adică ungerea (miruirea) și încoronarea sa, ceremonia având loc la 20 ianuarie 1527, în cetatea de scaun a Sucevei.  Pe plan intern, la începutul domniei Petru Rareș a avut o atitudine conciliantă față de boierii pribegi din motive politice, permițând revenirea unora dintre aceștia în țară.
ROMAN I.
Ca domn, Roman I a recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei, precum a recunoscut-o mai întâi fratele său Petru al II-lea (1387). În 1393, îl ajută pe cneazul Podoliei Teodor Koriatovici împotriva ducelui Witold al Lituaniei, în lupta lor pentru cetatea Camenița și teritoriul înconjurător. 
Fiind învinși la Bratzlaw Teodor Koriatovici se refugiază în Ungaria, iar Roman I pierde curând domnia și este inlocuit de fiul său Ștefan I. Unii cercetători afirmă că lui Roman I i se datorează începuturile orașului din Moldova ce îi poartă numele. 
Este îngropat în Mănăstirea Bogdana din Rădăuți. În documentele rămase de la Roman I se remarcă titulatura pe care acesta o folosea, și care nu fusese folosită de nici unul dintre predecesorii săi: "Marele și singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Țara Moldovei de la munte, până la mare". 
Folosirea acestei titulaturi ne arată că procesul de unificare al cnezatelor de pe teritoriul Moldovei era încheiat. Mai mult, insistența utilizarii ei în acte, îndreptățește părerea că cel care a realizat această unire, este chiar Roman I.
STEFAN CEL MARE
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie.
În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială. Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime.
De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.