AGAPIA

Istoria Mănăstirii Agapia este strâns legată de istoria Schitului Agapia Veche sau Agapia din deal. Denumirea de Agapia provine de la sihastrul Agapie care s-a nevoit în poiana unde se află astăzi Mănăstirea Agapia Veche. Deoarece mănăstirea din deal era greu accesibilă, după anul 1600 unii călugări s-au stabilit aici și au construit o biserică de lemn.
Ctitorul Mănăstirii Agapia din Vale sau Agapia Nouă este hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (1634-1653). El a construit Biserica cu hramul „Sf. Voievozi Mihail și Gavriil” în perioada 1641-1643, după planurile arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol. Lăcașul de cult a fost sfințit la 12 septembrie 1646 de mitropolitul Varlaam Moțoc al Moldovei, înconjurat de un mare sobor de preoți și călugări, în prezența domnitorului Vasile Lupu.
În cei trei ani scurși de la zidire până la sfințirea bisericii, ctitorii au construit careul de chilii care însoțesc zidul de incintă, împreună cu turnul-clopotniță din piatră și granit de pe latura de răsărit. Atât ctitorii, cât și domnitorul au înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii, mari sume de bani, cărți de cult, broderii și numeroase odoare sfinte. Hrisoavele și uricele din secolele următoare consemnează noi danii de moșii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii și sălașe de țigani robi făcute către mănăstire.
Invaziile cotropitorilor au avut urmări dezastruoase pentru mănăstire. De mai multe ori călugării au fost siliți să se refugieze în munți sau să treacă munții în Transilvania, lăsând mănăstirea pustie. Menționăm doar atacurile turcilor și tătarilor din 1671-1672, când mănăstirea a fost avariată; jefuirea Agapiei de către tătari în iarna anului 1674-1675; prădarea mănăstirii de către poloni în 1680, care au transformat biserica mare în grajduri de cai sau avarierea mănăstirii de către oștenii regelui Sobieski în perioada 1689-1693.

BIC

Mănăstirea Bic din Sălaj a fost înființată în anul 1994, la 29 august, în poiana de la marginea localității Bic ce aparține de orașul Șimleul Silvaniei. Strămutarea bisericii monument de lemn de la Stâna (județul Sălaj), datată în anul 1720, reprezintă momentul de început pentru mănăstire. În timp, mănăstirea, având hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul“, se dezvoltă, fiind construit un complex arhitectural format dintr-o biserica nouă și chiliile celor 10 măicuțe și a preotului mănăstirii.
Vechea școală din sat a fost preluată și amenajată prin grija mănăstirii, iar câteva măicuțe-dăscălițe au grijă de sufletul și mintea celor 15 copii care, în prezent, urmează aici școala primară. În atenția măicuțelor sunt și bătrânii suferinzi pe care îi au în îngrijire. Din primăvară și până când zăpada se așterne pe meleagurile Sălajului, curtea mănăstirii este plină de flori, care dau naștere unei adevărate cascade de culori și miresme. Mii de turiști și credincioși vin aici pentru reculegere, pentru sfânta spovedanie și rugăciune.

BISTRITA

Mănăstirea Bistrița are o foarte mare valoare istorică și arheologică. Este zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii fiind lucrată cu multă artă. Se remarcă icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. După tradiție, această icoană a fost dată ca „dar de patron” Doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, de către împărăteasa Irena (Ana), soția împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425) și de Patriarhul Matei, ai Constantinopolului, în 1401. Ulterior, familia voievodală dăruiește icoana Sfintei Ana Mănăstirii Bistrița.
Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost creat unul dintre cele mai vechi monumente ale culturii medievale românești: Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova.
Mănăstirile reprezintă cea mai importantă categorie a monumentelor ce au supraviețuit intemperiilor vremurilor, multe dintre ele fiind oglinzi ale epocilor trecute. În jurul mănăstirilor s-a dezvoltat atât viața religioasă a comunității cât și cultura națiunii. Ele, mănăstirile, mai pot ilustra și o dimensiune militară, multe dintre ele fiind adevărate cetăți și jucând un rol activ în sistemul defensiv al țării, având în vedere restricțiile impuse de dominația otomană mai ales după mijlocul secolului al XVI-lea.
Mănăstirile și schiturile construite de voievozi și boieri, înzestrate cu un bogat patrimoniu și importante privilegii, sunt depozitare ale unui bogat tezaur de cultură și civilizație românească. Mesajul istoric transpare din picturile murale, din pomelnicele străvechi păstrate, obiecte de cult, cărți tipărite, monumente funerare și inscripții în piatră, conservate, dar și în glorificarea voievozilor care le-au clădit, o parte a acestor monumente reprezentând un gest de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru ajutorul în lupte.

BOGDANA

Mănăstirea Bogdana datează din perioada de constituire a statului feudal moldovean. Inițial, locul unde a fost construită biserica era în mijlocul unor codri seculari. Biserica "Sf. Nicolae" a fost zidită de voievodul Bogdan I (1359-1365) în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbânzile obținute în luptele purtate pentru a pune bazele unui stat liber și independent la răsărit de Carpați, în Țara Moldovei.
El a ales această biserică ca necropolă domnească atât lui, cât și urmașilor familiei sale, aici fiind îngropați domnitorii Moldovei pâna în timpul lui Alexandru cel Bun, dar și rudele familiilor domnitoare. Biserica a îndeplinit în decursul timpului un rol istoric, religios și cultural deosebit. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), biserica a devenit reședință episcopală, episcopii de Rădăuți avându-și reședința în incinta mănăstirii.
Între anii 1479-1482, Ștefan cel Mare a pus pe mormintele a șase domnitori Moldovei lespezi frumos sculptate, decorate cu motivul obișnuit al împletiturilor, deosebite de la o lespede la alta, având inscripții în limba slavonă. La intrarea în biserică, se află o pisanie datând din perioada lui Bogdan al III-lea.
Acesta a dăruit mănăstirii 800 de zloți, episcopii de Rădăuți obligându-se să slujească un parastas în seara din duminica mironosițelor, iar dimineața o liturghie, cât va trăi domnitorul. După moartea sa, în fiecare dimineață trebuia să se slujească o liturghie și seara un parastas pentru mântuirea sufletului domnitorului, după cum atestă o lespede de piatră amplasată la 8 decembrie 1517 pe peretele nord-estic al altarului, lângă nișa care servește ca proscomidiar.

COZIA

Mănăstirea a fost construită, conform legendei, în apropierea altei mănăstiri construită de Negru Vodă. Biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost ridicată între anii 1387-1391, ctitor fiind voievodul Mircea cel Bătrân. A fost sfințită la 18 mai 1388, așa cum reiese din hrisovul lui Mircea cel Bătrân.
Pictura interioară a fost realizată între anii 1390 - 1391. Mircea cel Bătrân s-a preocupat permanent de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii, prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate și moșii. De asemenea, i-a dat dreptul de exploatare a sării din salinele de la Ocnele Mari. Mănăstirea avea robi țigani, care erau folosiți atât la exploatarea sării, cât și la spălarea nisipurilor aurifere de pe Olt și Valea lui Stan de pe Lotru.
„Întru slava sfintei și de viață făcătoarei Troițe s-au înălțat din temelie această sfântă biserică, de creștinul Domn al Țării Românești Io Mircea Voievod, la leat 6809 și lipsindu-se de podoaba ei cea dintâi pentru mulțimea anilor, am luat iară această înfrumusețare, precum se vede, de cei ce s-au îndurat, în zilele prea luminatului Domn Io Constantin B.B. Voievod, fiind mitropolit al Țării Românești chir Teodosie și ostenitoriu chir Antim episcopulu de Râmnic leat, la iegumenia prea cuviosului chir Mihail”.

DEALU

Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească. Edificiul, dispus pe un plan triconc de tip Vodița II, are proporții zvelte; el măsoară 8 metri lățime și 21,20 metri lungime la o înălțime de 24 metri (fără acoperiș). Pe lângă tradiționala turlă pe naos apar aici pentru prima oară două turle pe traveea de răsărit a pronaosului prelungit. Ele evidențiază funcția sepulcrală a acestui corp arhitectonic. Această inovație va fi preluată de bisericile de la Tutana, Brebu și Gura Motrului.
Fațadele sunt în întregime placate cu piatră fățuită și decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Țara Românească. În decorul turlelor și cel al fațadei vestice se întâlnesc și ornamente caucaziene, care se vor regăsi mai târziu, cu mai mare densitate, pe fațadele bisericii episcopale de la Curtea de Argeș.
Pictura care împodobise inițial interiorul bisericii, o operă din 1515 a meșterului Dobromir din Târgoviște în colaborare cu Jitian și Stanciu, nu s-a păstrat. În 1985 biserica a fost repictată de arhimandritul Sofian Boghiu.

x