AIUD

Pe acest loc cercetările arheologice au relevat existența unei așezări daco-romane din secolul III, peste care ulterior a fost înălțată o fortificație de pământ. Peste această fortificație, a fost ridicată cetatea în două faze. Cercetările arheologice au decoperit prima fază ca având loc în secolul XIV.
Aceste date intră în contradicție cu tradițiile locale săsești care indică ridicarea cetății înainte de marile invazii ale tătarilor din 1241, dar nu a putut fi confirmată această ipoteză. În prima fază cetatea era de fapt o biserică fortificată, similar multor alte biserici fortificate transilvănene.
De plan poligonal neregulat, cu o suprafață de app. 3500 m2 și construită din piatră brută cu o grosime a zidurilor de 1,2 m, cetatea a fost întărită cu turnuri atribuite diversor bresle meșteșugărești care le întrețineau și al caror nume îl purtau. Avea 9 turnuri: Turnul măcelarilor, Turnul croitorilor, Turnul cizmarilor, Turnul blănarilor, Turnul dogarilor, Turnul olarilor, Turnul Kalendas, Turnul lăcătușilor-fierarilor și Turnul Porții.

ALBA IULIA

Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban în Franța pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate, menite a asigura defensiv noile provincii cucerite.
Lucrările pregătitoare au început prin ridicarea topografică din anul 1711, a orașului și cetății medievale. Planul originar al cetății a fost trimis la Viena și aprobat de prințul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, acesta împreună cu ordinul de începere a lucrărilor fiind înmânat la 26 aprilie 1714 generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania.
În iulie 1714 generalul primește în baza observațiilor venite de la Viena notificarea de a întocmi un nou plan, adaptat acestora. Terenul necesar (140 ha), a fost eliberat între 1713-1715 prin dărâmarea vechiului oraș medieval, acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetății.
Proiectul, din punct de vedere tehnic îi aparține arhitectului italian Giovano Morando Visconti. Lucrările (estimate în total la peste un milion de guldeni de aur) – au fost conduse inițial de către acesta (care a murit în 1717 la 65 de ani, de ciumă) și ulterior de inginerii militari Iosif de Quadri (1717-1727) și Konrad won Weiss (1727-1738). Deși sistemul de apărare proiectat inițial cuprindea 4 linii de fortificații și o fortificație mai îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor.

ARAD

Cetatea Aradului a fost construită pe malul stâng al Mureșului, fiind ridicată pe vremea împărătesei Maria Tereza. Cetatea a fost construită după planurile generalului Ferdinand Philipp Harsch, în stil Vauban-Tenaille, iar construcția s-a realizat între anii 1762-1783. A fost proiectată sub forma de stea cu șase colțuri și a fost prevăzută cu trei rânduri de cazemate subterane și mai multe rânduri de șanțuri, care puteau fi la nevoie ușor inundate, având în vedere că a fost plasată pe o insulă, iar un braț al Mureșului o înconjura.
Legătura cu exteriorul s-a realizat prin trei poduri orientate spre cartierele orașului. Podurile erau apărate, fiecare, de un val de pământ în formă de semilună. Poarta principală și clădirile din interior au fost construite în stil baroc.
În interiorul cetății există Biserica Franciscană, de asemenea monument istoric și de arhitectură. Ultimii patru călugări franciscani au locuit în cetate până în anul 1861. Până în 1918 cetatea a fost una din cele mai mari închisori militare ale Imperiului austro-ungar.
În timpul revoluției din 1848 – 1849, cetatea a jucat un rol crucial. Sub asediul armatei republicane maghiare, garnizoana a bombardat orașul zi de zi timp de nouă luni. În vara lui 1849, armata revoluționară maghiară a reușit să ocupe cetatea timp de 46 de zile, până ce a fost încercuită de armatele rusești și austriece și obligată să se predea.

CÂLNIC

Localitatea Câlnic se află în sudul județului Alba, în partea de vest a Depresiunii Apoldului, într-o zonă colinară străbătută de valea pârâului Câlnic, afluent al râului Secaș. Spre sud, așezarea este străjuită de Dealurile piemontane ale Sebeșului, prelungiri ale Munților Cindrelului. Înspre nord se învecinează cu Podișul Secașelor. Orașele cele mai apropiate sunt Sebeșul și Sibiul. Satele din împrejurimi: Petrești, Săsciori, Căpâlna, Rahău, Reciu, Gârbova, Cărpiniș, Miercurea Sibiului, au interesante situri și monumente istorice.
Localitatea este o așezare de tip adunat, formată pe terasele inferioare ale pârâului omonim, altitudinea în centrul satului fiind de 328 m. Zona cea mai veche a vetrei locuite, Strada Principală, se desfășoară pe malul stâng, constituind axa principală a satului. La Câlnic săpăturile arheologice demonstrează o continuitate de viețuire, începând cu așezarea neolitică și cea din epoca bronzului, la vestigiile dacice si romane, ori din epoca migrațiilor până în evul mediu.
Numele localității, amintit mai întâi la 1269 este de sorginte slavo-română, după cum susține Nicolae Drăganu. Toponimul a fost preluat de sași (Kelling) și de unguri (Kelnek). Numele de Câlnic este frecvent întâlnit în întreg spațiul locuit de români, mai cunoscute fiind cele din Caraș-Severin sau Gorj.
Malul stâng al pârâului era locuit predominant de comunitatea săsească, iar pe malul drept, în zona mediană a satului se află cetatea, fostă reședință nobiliară, biserica evanghelică și casa parohială. Pe același mal drept, la sud și sud-vest de centru s-a dezvoltat cartierul românesc, românii fiind prezenți, se pare, încă din secolul al XVII-lea. În 1733 erau 220 de familii, ca la 1857 numărul românilor sa fie mai mare decât al sașilor cu 200 de suflete. În mijlocul cartierului se află noua biserică ortodoxă, construită între 1960-1969, pe locul vechiului lăcaș ce data din 1792.

CLUJ

Prima atestare documentară a unei așezări pe teritoriul de astăzi al Clujului a fost făcută de geograful grec Claudius Ptolemeu, care a menționat aici una dintre cele mai însemnate localități din Dacia romană, cu numele Napuca. La scurt timp după cuceririle romane din 101-102 și 105-106, Napuca a fost distrusă[necesită citare], spre a fonda o nouă așezare urbană (civitas), Napoca, pe malul drept al râului Samus. Această așezare a fost fondată în anul 124 d.C., sub numele de Municipium Aelium Hadrianum Napoca.
După retragerea administrației romane din Dacia în anul 271 d.C., viața urbană odinioară înfloritoare avea să înceteze. Pentru a construi cetatea romanii au folosit ca și hotare ale cetății în primul rând Canalul Morilor și Pârâul Țiganilor, care trece prin Grădina Botanică și la momentul respectiv se vărsa în Canalul Morilor. Actualmente Canalul Morilor se află pe același loc, iar Pârâul Țiganilor, după ce trece de Grădina Botanică este colectat în sistemul de canalizare al orașului.
Descoperirile arheologice au reușit să stabilească în mare parte traseul exact al orașului roman Napoca: La vest era mărginită de Pârâul Țiganilor (pe actualele străzi Emil Isac și Samuil Micu), la nord cetatea se oprea la Canalul Morilor (în zona actualelor străzi Octavian Petrovici și Andrei Șaguna), la sud pe actualele străzi Napoca și Bd. Eroilor, iar la est pe zona actualelor străzi David Francisc și Janos Bolyai .
O a doua fortificație a existat pe teritoriul Clujului de astăzi. În perioada secolelor IX-X, exista micuța așezare Castrum Clus, care ocupa doar aproximativ un sfert din suprafața cetății romane. Era delimitată la vest și la nord, ca și incinta romană Napoca, de Pârâul Țiganilor, respectiv, Canalul Morilor, la est hotarul era aproape de linia actualului Bulevard Regele Ferdinand, iar la sud aproximativ pe linia actualei străzi Memorandumului și a laturii nordice a Pieței Unirii. Mult mai mică față de antica incintă romană, cetatea se presupune a fi fost construită cu materiale extrase din vechile clădiri și fortificații romane.

DEVA

După invazia tătarilor, a fost construită o cetate nouă de către regele Béla al IV-lea, primul document despre cetate datând din 1269. Cetatea Devei apare menționată într-un act de danie al tânărului rege Ștefan, fiul lui Béla al IV-lea, care face o donație comitelui Chyl din Câlnic pentru vitejia arătată în lupta purtată sub zidurile Cetății Deva.
La patru ani de la atestarea ei documentară, sub cetatea Devei aveau loc lupte înverșunate împotriva tătarilor. La sfârșitul secolului al XIII-lea cetatea devine reședința voievozilor Roland Borșa și Ladislau Kán, de unde aceștia își exercitau autoritatea asupra voievodatului Transilvaniei.
Alegerea cetății drept reședință voievodală dovedește că aceasta era puternică și dispunea de construcții suficiente pentru a satisface pretențiile curții. După 1315 cetatea reintră în stăpânirea regelui Carol Robert de Anjou. Castelanii cetății Deva sunt în secolul al XIV-lea și comiți ai comitatului Hunedoara.
În secolul al XIV-lea, Deva și satele înconjurătoare sunt amintite ca "district militar valah", iar cetatea avea în jurisdicție patru scaune (Deva, Ilia, Șoimuș, moșiile crișene și împrejurimile Bradului), care făceau parte din domeniul regal și erau conduse de cnezi. Localnicii aveau îndatoriri militare și obligații privind întreținerea, reparațiile și construcțiile din cetate. În 1302, cetatea aparține voievozilor transilvăneni. În 1580 este întărită, aici câștigând lupta Török János împotriva pașei Kasim.

x