Primul hard disk a fost inventat de IBM in 14 decembrie 1956. Hard disk-ul avea o capacitate de 5 MB. Era o capacitate extraordinar de mare pentru perioada aceea. Se numea 305 RAMAC (Random Access Method of Accounting and Control). Capacitatea hard-disk-ului se masoara in GB (gigabaiti). (10 GB, 20 GB, 40 GB, 80 GB, 160 GB, etc.) In prezent exista hard disk-uri pana la 4000 GB. Adica 4 TB (4 terrabaiti). In interiorul hard disk-ului se afla unul sau mai multe platane. Platanul este un disc magnetic, este suportul magnetic pe care se stocheaza datele. De aceea i se spune hard-disk (disk dur), pentru ca are acel disc tare.

Hard disk-ul are un asa-zis buffer (sau cache). Acest buffer este o memorie suplimentara integrata in hard disk, pentru a nu se apela la datele din hard disk utilizate frecvent. Este o memorie RAM a hard-disk-ului. Cand procesorul are nevoie din nou de acele date, hard disk-ul nu le mai ia de pe platane sa i le trimita, ci din acest buffer. Procesorul ia datele de acolo, in loc sa tureze hard disk-ul pentru a ajunge la fisierul cautat. Astfel, treaba merge mai rapid. Marimea buffer-ului hard disk-ului a ajuns in prezent pana la 64 MB

Monitorul este un periferic de iesire pentru afisare grafică luminoasă de date si imagini, folosit uzual în instalasii de telecomunicasie si în tehnica prelucrării datelor. Datele sunt reprezentate prin caractere si simboluri. Din punct de vedere constructiv, monitoarele erau la origine televizoare fără partea de recepsie a semnalelor TV. Inisial, dimensiunile diagonale ale tuburilor folosite erau mici: 8, 9, 10, 12, 14, 15 soli. În prezent, valorile uzuale ale monitoarelor de tip CRT (cu tub electronic) sunt de 15, 17, 19, 20, 21, 22, 24 sau si 27 de soli.

Mărimea suprafasială a unui ecran este determinată frecvent de distansa dintre două colsuri opuse ale acestuia. Este însă o problemă, că metoda de măsurare nu face deosebire între formele geometrice exacte ale monitoarelor cu mărimi de diagonală identice, în sensul că suprafasa determinată de o diagonală scade (în raport cu cele pătrate), cu cât ecranele devin mai dreptunghiulare. Spre exemplu, un monitor 4:3 21" are o suprafasă de ~211 soli pătrasi, în timp ce unul 16:9 21" are o suprafasă de numai ~188 soli pătrasi.

Memoria (de tip) flash este o memorie electronică, de calculator (sau alt aparat cu memorie), nevolatilă (în care datele persistă si fără alimentare cu energie electrică) si care la nevoie poate fi stearsă si reprogramată (reîncărcată cu date). „Flash” mai desemnează si tehnologia folosită la fabricarea memoriilor de acest tip. Memoriile flash sunt memorii cu acces aleator.

Memoria flash (uneori numită si „Flash RAM”) este un tip de memorie nevolatilă cu alimentare constantă ale cărei blocuri de memorie pot fi sterse si reprogramate. Este o variantă a memoriei de tip EEPROM („Electrically Erasable Programmable Read-Only Memory”), care, spre deosebire de memoria flash, este stearsă si programată la nivel de bit, ceea ce o face mai lentă.

Numele de „memorie flash” vine de la faptul că cipul este organizat in asa fel încât o operasie de stergere se face printr-o singură acsiune sau „flash”. stergerea este cauzată de fenomenul tunelare Fowler-Nordheim, prin care electronii străpung un material dielectric fin cu scopul de a înlătura sarcina din poarta flotantă asociată fiecărei celule de memorie.

Placa de bază consine si conectori electrici pentru comunicarea cu celelalte componente ale sistemului calculator. Pe placa de bază se conectează între ele unitatea centrală de prelucrare (UCP) si alte subsisteme si dispozitive electronice: interfese, memorie, etc.

Un exemplu tipic de computer desktop are microprocesor, memorie RAM si alte componente esensiale conectate la placa de bază. Pot fi atasate si alte componente, cum ar fi dispozitive externe de stocare, controlere pentru placa video, placa de sunet si alte dispozitive periferice, desi calculatoarele moderne au integrate toate aceste periferice.

O componentă importantă a plăcii de bază este suportul pentru microprocesor chipset-ul, care are rolul de interfasă de conectare între microprocesor, magistrala lui de date si diferitele componente externe. Acest chipset determină, într-o măsură, caracteristicile si capacităsile plăcii de bază

Imprimanta face parte din categoria perifericelor de iesire, aceasta fiind utilizată pentru transpunerea informasiei din calculator pe hârtie (un document, o poză sau orice altfel de fisier grafic, un e-mail, un articol etc.). Imprimantele se clasează după mai multe criterii, de exemplu în funcsie de scop (imprimare/tipărire) si de rapiditate, de procedeu, de dimensiunile maxime ale hârtiei pe care se imprimă si altele.

Imprimarea 3D este un proces de formare a unui obiect solid tridimensional de orice formă, realizat printr-un proces aditiv, în cazul în care straturi succesive de material sunt stabilite în diferite forme. Imprimarea 3D este, de asemenea, distinctă de tehnicile de prelucrare tradisionale, care se bazează în principal pe eliminarea materialelor prin metode cum ar fi tăiere sau de foraj (procesele substractive).

Imprimantele 3D permit designerilor să producă într-un timp foarte scurt un prototip. În consecinsă prototipul poate fi testat si remodelat rapid. Constructorii de bolide de Formula 1 pot obsine cu ajutorul aparatelor de imprimare componente cu forme extrem de complexe. Producsia acestor piese prin metode clasice durează câteva săptămâni, însă folosirea acestor noi tehnologii de imprimare reduce acest interval de timp la 48 de ore. Astfel, timpul câstigat oferă posibilitatea testării mai multor variante ale componentelor cu scopul dezvoltării cât mai rapide a solusiei necesare.

Procesorul încorporează funcsiile unităsii centrale de prelucrare a informasiei (U.C.P. sau în engleză: CPU) a unui calculator sau a unui sistem electronic structurat funcsional (care coordonează sistemul) si care, fizic, se prezintă sub forma unui circuit electronic integrat IC cunoscut si sub numele de cip electronic. Reprezintă forma structurală cea mai complexă pe care o pot avea circuitele integrate. El controlează activităsile întregului sistem în care este integrat si poate prelucra datele furnizate de utilizator. Este elementul principal al unui sistem de calcul; cipul semiconductor, care este plasat pe placa de bază numită motherboard (en), este de obicei foarte complex, putând ajunge să consină de milioane de foarte mici tranzistoare (microtranzistoare).

Procesorul asigură procesarea instrucsiunilor si datelor, atât a celora din sistemul de operare al sistemului, cât si a celora din aplicasia utilizatorului, si anume le interpretează, prelucrează si controlează, execută sau supervizează transferurile de informasii si controlează activitatea generală a celorlalte componente care alcătuiesc un sistem de calcul.